Întrun sat din Carpați, unde zăpada se topește

prea târziu, un bărbat în vârstă ajunge pe

pragul casei părintești, după 25 de ani de exil.

Poate fi recunoscut după ochii albaștri, dar nui

mai dă cineva voie să stea aici. Femeile din sat

îl evită, murmurând despre blestemul care a

lovit rând pe rând generațiile lor.

Tatăl lui, plecat cu trenul spre București în

1968, nu sa mai întors. Mama a murit fără săl

vadă, lăsândul pe el singur cu o carte de mister:

Cărțile Vechi ale Oamenilor de Piatră. Aflase că

familia sa era legată de un ritual țărănesc,

uitat de mult, care promitea putere — dar aducea

și o moarte inevitabilă.

După ce deschide cutia de lemn sub patul tatălui,

descoperă o haină de piele uscată, o scrisoare

neîncheiată, și o fotografie albnegru cu un om

tânăr, cu același chip ca al său. În fundal, un

copac tânăr, cu ramuri groase, care pare să se

îndoaie spre cer.

În noaptea aceea, vântul se potrivește cu

respirația lui. Se trezește cu un semn gravat pe

piele: un cerc cu un punct în mijloc. Dincolo de

ușa de la intrare, un bătrân cu barbă albă îl

așteaptă. „Asta e calea ta,” spune el, dar nu e

vorbă, e doar o constatare.

În timp ce încearcă săși amintească cum a ajuns

aici, simte că pământul sub picioare se schimbă.

Copacul din imagine devine real, crește brusc,

și frunzele încep să cadă ca fluturi. Pe vârf,

un păianjen alb se mișcă, dar nu e insectă — e

un om mic, cu ochi roșii.

În cele din urmă, bătrânul îi arată un drum prin

pădure, unde un alt copac, asemănător celui din

imagine, are o ușă. Dinăuntru ies voci, dar nu

sunt umane.

El intră, iar ușa se închide. Nu va mai ieși.

Satul va fi șters de pe hărți. Nimeni nu va mai

ști nimic despre el. Identitatea lui se pierde

întro linie de timp necunoscută, iar blestemul

familiei devine finalul unei povestiri.