Întrun sat carpatin neglijat de timp, pe lângă
ruinele unei biserici părăsite, un om plecat din
orașul de pe Dunăre se oprește. Lumea lui, cu
zidurile de beton și șoaptele Securității, i se
pare acum o poveste străină. El e Ion,
emigrantul, căutând o rădăcină întro epocă
fantezie, unde timpul se împletește cu mitul.
Pe sub copacii de mesteacăn, găsește un cumpăn
de piatră, acoperit de mușețel. În fundul unui
abis, în mijlocul unei pietre rotunjite,
egravată cu simboluri ortodoxe, descoperă un
tezaur: nu aur, ci povești. Caiete de mână,
scrise de oameni dispăruți, care vorbesc despre
o comunitate ascunsă, o familie care a refuzat
regimul și a creat un alt tip de realitate.
Regulile sunt clare: oricine deschide aceste
pagini trebuie să le citească toate, iar fiecare
literă schimbă lumina. Ion încearcă săși
amintească ce a fost viața lui înainte — dar
memoriile se încurcă, ca un vis pe jumătate
visat. Simțește că se mișcă întrun spațiu între
două lumi, între exil și dor.
O noapte, întro biserică abandonată, găsește un
calendar vechi. Pe ultima pagină, o dată: 1947.
Nui place cum sună. Oamenii din sat îl urmăresc
cu ochi curioși, dar nu spun nimic. Ei știu că
acest lucru e interzis. Memorie e o boală aflată
la interdicție.
Întro dimineață, Ion se trezește cu un simbol
gravat pe piele. Nul recunoaște. Este semnul
comunismului, dar și al unei religii pierdute.
În fața lui stau oamenii din sat, cu ochii goi,
ca și cum ar fi văzut ceva ce nar trebui să vadă.
Era fantezie, dar nu doar pentru el. Satul e o
poziție specială în această lume. Aici, timpul e
o măsură falsă. Aici, trecutul nu moare — doar
se ascunde. Ion decide să rămână. Nu pentru că
ia plăcut, ci pentru că a înțeles că este
singura cale să nu piară.
Memoria e un lucru periculos. Dar și salvator.
