Bucureștiul, 1935. Un tren de mărfuri intră

târziu în gară, carnea rece a unui bărbat atârnă

pe geamul unui vagon deschis. Din interior, o

femeie scoate un copil orfan, nici cinci ani,

ochii plini de fum și fără lacrimi. Nul adoptă —

îl preia, ca pe o scrisoare necitită. Se numește

Alina, fostă studentă la teologie, întoarsă după

zece ani în Franța. Nu mai are casă. Nu mai are

nume pe listele electorale.

Copilul nu vorbește. Doar arată spre nordvest,

unde Carpații se înalță ca niște coloane ale

unei porți închise. Drumul începe pe jos. La

ieșirea din oraș, pietrele de hotar crapă sub

pași, deși nicio mâna nu le atinge. Prima lege

se ivește acolo: nimănui nui este dat să treacă

prin valea Sărată dacă duce un străin fără

datorie recunoscută. Femeia lasă o brățară de

argint în crăpătură. Pietrele se lipesc. Pot

merge mai departe.

Noaptea, focul se aprinde singur. Nu arde

lemnele, ci umbra copilului. Din acea umbră iese

un nume: Vasile. A murit în 1920, la opt ani,

întrun sat înecat de apele canalizate pentru

noua moară de stat. Pământul nul a primit. Are

datorie — cel care la uitat trebuie săl ducă

înapoi. Alina nu știe cine e. Dar simte: ea a

fost acolo. A plecat și na privit îndărăt.

La marginea unui codru de fagi, drumul se

bifurcă. O stâncă vie le blochează ambele căi. A

doua lege: cel ce poartă un mort necunoscut

trebuie să aleagă între ași da un os sau ași da

un amintit. Alina rupe un dinte din rădăcină cu

clește de fier. Sângele cade pe frunze. Acestea

se răsucesc în spirală, arătând calea.

Sub dealul negru, apa izvorului curge înapoi în

pământ. Satul pierdut apare — case de lut,

acoperișuri de coji, un clopot fără clopotniță.

Totul intact, dar gol. Copilul alergă spre o

colibă. Din prag, o femeie neagră, fără față, îl

ia în brațe. Este mama lui Vasile. Nu spune

nimic. Doar îi întinde Alinei un ou de piatră.

În palmă, oul se desface. Nu e comoară. E inima

pământului — o masă de cristal cu chipuri

înghețate în adânc. Una dintre ele e a Alinei,

tânără, cu mâinile în apă, jurând să nu mai

spună niciodată numele satului. A rupt

legământul. Acum pământul o recheamă.

A doua zi, un cioban găsește oul zdrobit pe

coastă. Nici femeie, nici copil. Doar urme care

intră în stâncă și nu mai ies. La București,

întrun sertar de arhivă, un dosar fără etichetă

se deschide singur. Pe prima pagină, o poză

veche: o fetiță în fața unei colibe, în spate,

un copil care nu respiră. Sub poză, o singură

frază, scrisă cu sânge uscat: „Team așteptat.”

Piatra de la intrarea în vale sa închis

definitiv. Nimeni nu mai poate trece.