Satul Poieni din județul Alba rămâne tăcut sub
zăpadă, legat de timpul vechi al colțarilor și
al postelor prea lungi. O singură casă are
geamuri curate — a lui Vasile, bătrânul înțelept,
care niciodată nu merge la biserică dar aduce
icoane noi la prispă în fiecare Duminică
Floriilor. Copiii îl evită. Doar femeile vin
noaptea, cu coșciuge goale, cerând să vadă. El
le lasă intrarea, le conduce prin sufragerie
spre o oglinză mare, neagră ca smoala, fixată
întrun dulap fără uși. Ele se uită. Unele plâng.
Altele pleacă fără haină. Nicio femeie nu mai
revine.
Oglinzile nu reflectă cum trebuie din 1938, când
Vasile a scăpat dintrun morman de morți la
Lupeni și sa trezit cu ochii albi două zile. La
întoarcere, a văzut prima dată: fratele său mort
ia vorbit din oglinda de la sticlărie. Nu cu
glas, ci cu gura deschisă în alt ritm decât
mișcarea. Deatunci, oglinzile din jurul lui
arată ce este, nu ce pare. Lumea sa schimbat pe
îndelete: acum, cine minte despre dragoste sau
credință se vede cu chipul stricat în reflex.
Adevărul nu se spune — se oglindește. Regula e
simplă: dacă inima ta e partea, oglinda te
exclude. Nu te mai primește deloc.
Primăvara lui 1977 aduce un funcționar cu palton
de lod și breloc de Securitate la centură. Vine
cu un fișet sigilat. Cerința: oglinda trebuie
transferată la Institutul de Studii Metapsihice
din București. Motiv oficial: patrimoniu
național. Vasile refuză cu capul. Funcționarul
amenință cu evacuarea satului, cu tăierea
curentului, cu dosare pentru „perturbare
spirituală”. A doua noapte, același om vine fără
insignă, fără acte. Intră pe la bucătărie. Se
uită în oglindă. Chipul lui se desface: un ochi
plânge lacrimi de cenușă, gura e cusută cu fir
negru doar în reflex. Își scoate paltonul.
Dedesubt poartă haina unei femei din sat, moartă
cu cinci ani în urmă. Viața lui dublă era acolo:
trăise ca bărbat de stat, dar dormea ca ea, cu
părul uns și glasul înfundat. Oglinzile știuseră
dintotdeauna.
Dimineața, satul găsește casa goală. Oglinzile
sunt sparte toate, afară, în livadă, ca niște
flori de sticlă. Vasile zace lângă izvor, cu
ochii închiși, dar deschiși în oglindă — unul
singur, intact, ascuns sub cămașă. Femeile vin
una câte una, ridică cioburile și le ard în sobe.
Nimeni nu mai cere adevărul. Nimeni nul mai
poate purta.
Trădarea nu vine de la cel ceși schimbă fața, ci
de la cel ce o ascunde și tot respiră printre
oameni. Vasile nu a fost trădat. A ales să
dispară ca să nu devină regulă. Intim, ca un
crucifix tras din carne, adevărul rămâne în cei
ce nu mai pot privi în jos fără să tremure.
