Bucureștiul de după Marele Colaps nu mai are
străzi, ci coridoare desenate de ziduri
prăbușite. Apa curge pe la subsoluri, iar
copacii cresc prin planșeele blocurilor,
rădăcinile lor hrănite de oase vechi. Bărbații,
cei puțini careau supraviețuit mutațiilor,
trăiesc în grupuri mute, evitând zona dintre
Piața Victoriei și Gara de Nord, unde aerul
tremură ca un avertisment.
Printre ei, un copil fără nume adevărat –
cunoscut doar pentru că vorbește cu pământul. Nu
are părinți: a fost găsit întrun cort de
bibliotecar ars, cu mâinile pline de foi
carbonizate. CopilulStrăzii e tolerat, niciodată
iubit. El mănâncă gunoaie, doarme în șanțuri,
dar noaptea, când luna e acoperită, are aceeași
vedenie: o scară spirală de fier coboară întro
seră subterană, plină cu flori albastre care
pulsesc ca inimi. În fiecare vis, o voce fără
trup spune: „Aici ai fost plantat.”
VisulProphetic nui nou, dar acum începe să
coincidă cu semne reale. Pe zidurile dărâmate
apar graffiti de floareasoarelui cu opt petale –
un simbol necunoscut în nicio epocă anterioară.
Copilul le urmărește, ajungând la intrarea unei
foste centrale nucleare miniere, ascunsă sub un
teren viran de la marginea orașului. Acolo,
regulile lumii PostApocaliptice se schimbă:
timpul se dilată, apa e caldă chiar și iarna,
iar oamenii care au intrat anterior nu mor –
dispar pur și simplu, fără urme.
La intrare, un bărbat mascat îi taie calea. E
ultimul dintrun rând de paznici care au jurat să
nu lase nimeni să atingă „rădăcina”. Regula e
simplă: oricine aude chemarea florilor trebuie
distrus sau adăpostit. Bărbatul ridică toporul,
dar copilul nu fugă. Atunci, florile albastre îi
înconjoară picioarele, ieșind din sol ca niște
rădăcini vii. Bărbatul cade, absorbit de pământ
în trei secunde.
Copilul coboară scara din vis. Sera există. Este
intactă, funcționează pe energie geotermală,
menținută de un sistem automatizat din anii '70,
adaptat de o comunitate de copiiclonă care
trăiesc acolo de decenii, hrăniți de aerosoli și
lumină artificială. Toți au aceleași chipuri –
toți sunt el. O mașină din centrul camerei emite
un sunet monoton: „Regenerare ciclică activată.
Subiectul Zero regăsit.”
Regăsirea nu e sentimentală. Nu e reuniunea unui
tată cu fiul. E constatarea rece că el nu a fost
niciodată singur – a fost replicat, abandonat,
uitat, iar fiecare versiune a lui a avut același
vis. Ultima cameră dezvăluie un cadavru uscat
întrun scaun de laborator, îmbrăcat în uniformă
veche de Securitate, mâna pe un buton marcat
„Începere Proiect Rădăcină”.
Mood/Tone devine Enigmatic când copilul atinge
cadavrul – pielea se transformă în cenușă, iar
din cenușă iese o floare albastră. Mașina se
oprește. În acel moment, toți copiiiclonă
deschid ochii simultan. Niciunul nu plânge. Unul
dintre ei începe să deseneze pe perete aceeași
scară spirală.
Aceasta e ultima imagine: copiii scriu o nouă
profecie, folosind sângele pământului. Lumina
din seră palpită, sincronizată cu bătăile inimii
celui care a coborât. Nu e salvare. Nu e sfârșit.
E reluarea unui ciclu pe care nimeni nul
înțelege, dar pe care toți Bărbații îl simt în
coaste, ori de câte ori noaptea cade prea repede.
