Bărbatul trăia singur întrun vagon de marfă

răsturnat lângă șinele ruginite dintre Piatra

Neamț și Vatra Dornei, unde nimeni nu mai călca

din 1989. Lumina electrică dispăruse cu zece ani

înainte, iar orașele se topiseră în negru, dar

el știa cum să acceseze subsolurile fostelor

puncte vamale sovietice — acolo unde încă

funcționau generatoarele manuale cu ulei de

floareasoarelui. Regula era simplă: niciun sunet

după apus, nicio flacără vizibilă, nimic care să

atragă „cei care ascultă prin pământ”.

Întro dimineață de ceață, auzi scrâșnetul

șinelor. Un tren militar vechi, fără locomotivă

vizibilă, aluneca dinspre nord, fără oprire,

fără semnale. Pe coastele vagoanelor, simboluri

ortodoxe cioplite în lemn se roteau lent, ca

niște molii vii. Bărbatul nu credea în miracole,

dar regulile schimbaseră: pământul acum conducea

curentul, nu cablurile — energia curgea prin

rădăcinile centenare ale fagilor, activate de

slujbe neîntrerupte din satele dispărute. Lumea

nu murise — se transformată întrun cult difuz,

condus de memorie, nu de stat.

Urma trenul, deși știa că e o capcană. La stația

Tihuța, găsi haine copilărești aruncate pe peron

— identice cu cele purtate de fiul său în

noaptea emigrării, când Securitatea falsificase

actele șii expediaseră spre Occident, fără

întoarcere. Trădarea nu fusese a lui, ci a

fratele său, denunțător în schimbul unui

apartament în București. Acum, trenul recicla

vinovații: fiecare vagon ducea un nume, o dată,

o faptă. Cel deal nouălea purta numele fratelui.

Regula a doua: nimeni nu pornește trenul dacă nu

urcă un vinovat. Pământul cerea echilibru.

Bărbatul intră în vagonul al nouălea. Ușile se

închiseră. Trenul porni spre sud, dar nu spre

oraș — spre un tunel necartografiat sub Masivul

Bistrei, unde zidurile erau acoperite cu fresce

negate de Partid în anii ’60. Acolo, inima

sistemului pulsa: o antropofită imensă, hrănită

cu amintiri, care transforma jalea în energie.

Rădăcinile ei erau șinele. Frunzele — coli de

hârtie cu declarații de credință arse în sobe.

Sacrificiul final nu fu moartea, ci uitarea.

Bărbatul se dezbrăcă, apoi își tăie palmă cu o

lamă de ras sovietică, unsă cu ceară de biserică.

Sângele căzu pe șină. Trenul se opri. Lumina

verde se stinse. În zori, tot satul din Fundata

se trezi fără durere — dar niciunul nuși mai

amintea numele celuilalt.

Muntele tăcu. Niciun tren nu mai trecu. Visarea

se risipi ca ceața de septembrie.