Satul Poienari respiră greu printre neguri ce nu
se ridică după Paște. Femeile din clanul
Moroieni nau avut niciodată copii băieți — doar
fete care văd ce va fi. Dar Ana refuză
coșmarurile: aruncă oglinda de argint moștenită,
taie pletele la rădăcină, pleacă la oraș cu
trenul de miercuri.
Fără ea, muntele se cutremură. Pietrele din
altarul de la marginea pădurii crapă pe
dinăuntru. Oamenii spun că pământul aude și că
tronul de stâncă, ascuns în peștera Sfinxului,
cere stăpân. Trei bărbați din sat încearcă să
coboare acolo — niciunul nu sentoarce.
La București, Ana lucrează la un dispensar din
cartierul Titan. În fiecare noapte, simte cum i
se scurge viața din picioare. Primul copil
născut fără bătăi de inimă o face să clacheze.
Medicul șef o trimite acasă. Ea crede că e
epuizare. Nu știe că legea vechilor femei sa
activat: când adevăratul tron e gol, viața se ia
de la rudele cele mai apropiate.
Mama ei moare în somn, cu fața plină de rădăcini
sub piele. Tatăl dispără după ce duce flori la
groapă. Atunci Ana înțelege: nu e urmaș
voluntară. E unică. Femeia care vede poate fi
doar una pe generație — și acum, ea e singura.
Se întoarce în sat. Negura o primește ca pe o
regină. Bătrânii se pleacă, dar nui vorbesc.
Legea spune că stăpâna tronului nu are voie să
iubească, să nască sau să doarmă sub acoperiș
omenesc. Piatra cere puritate — și Ana trebuie
să aleagă: renunță la om, sau omul dispare.
Coboară în peșteră cu torța stinsă. La mijloc,
pământul o lovește în genunchi. Vede tot: fetele
dinaintea ei, toate cu lacrimi de piatră, toate
singure până la moarte. Ultima imagine: ea
însăși, stând pe tron, cu ochii goi, hrănind
muntele cu visele celor din vale.
Ieșește dimineața. Aruncă hainele în fântână. Se
așează pe pragul bisericii, cu mâinile pe
pietrele reci. Din ziua aceea, nimeni nu mai
doarme liniștit în Poienari. Copiii aud o femeie
plângând în vânt. Negurile nu mai pleacă.
Tronul e ocupat. Lumea sa schimbat: pământul
vorbește prin ea. Fiecare vis al satului trece
prin sufletul ei sfâșiat. Ana nu mai e femeie. E
mecanism. E preț. E ceea ce trebuie să fie.
Tensiunea nu se termină — se fixează.
