Întro noapte fără lună, pe o stradă din
București, un bărbat numit Iurie își face
bagajele. Femeia lui, Mirela, stă lângă ușă, cu
ochii plini de lacrimi, dar nu plânge. Nu poate.
Oamenii din cartea lui au spus că oricine plânge
este pierdut. El pleacă la Londra, sub pretextul
unei oferte de muncă, dar toți știu că e exil.
În vremurile acelea, orice pas din afara
granițelor era o alegere fatală.
Iurie trece prin clădiri cenușii, rămase de după
război, unde ferestrele aruncau umbre lungi ca
oamenii din trecut. Întrun colț al orașului, un
grup de femei, adunate întrun loc nesecurizat,
discută despre ce sa întâmplat cu soții lor.
Unii au fost trimiși la muncă forțată, alții au
dispărut. Ele nu spun nimic, dar șoptesc:
„Onoarea nu se taie cu cuțitul, ci cu sabia
Securității.”
La Londra, Iurie trăiește întrun apartament mic,
cu ziduri goale. Se trezește fiecare dimineață
cu un vis: acasă, în satul său, copiii joacă pe
pământul vechi, iar el le spune povestiri despre
zeițe carpatine. Dar în realitate, copiii au
fost luați de oameni din partid. El nu știe asta
încă.
Un an mai târziu, un om din sat vine la Londra,
cu o scrisoare de la un prieten mort. Îi spune
că soția lui, Mirela, a fost arestată pentru
„complot contra statului”. Iurie se întoarce
imediat în România, fără săși ia bagajele. Când
ajunge, găsește doar un loc gol, unde casa lui a
fost demolată. Pe un zid rămas, e scris cu
vopsea: „Nu te mai întorci.”
Întro noapte, Iurie se plimbă prin satul ruinat,
unde copiii au dispărut, iar femeile șoptesc
despre onoare. El știe acum că visul lui a fost
un semn — nu al dorului, ci al unui visător
condamnat. În cele din urmă, el se oprește lângă
un copac vechi, unde odinioară se șoptea despre
zeițe. Îl atinge cu mâna, dar nimic nu se
întâmplă. Lumea a schimbat. Onoarea nu mai e un
concept. E un act de supraviețuire.
Iurie pleacă din nou, dar nu mai are nici un vis.
