Întrun sat primitiv de lângă Muntele Gugu, unde
drumurile se șterg sub zăpadă și postul e mai
lung decât iarna, Ana, o femeie cu mâinile
crăpate de apă rece și ochii obosiți de
rugăciuni neascultate, doarme pe podea,
înfășurată în blană de oaie. Nu știe să scrie,
dar citește semnele: cum zboară corbii, cum
plânge vântul în horn.
Noaptea, visează un palat mare, cu coloane albe
și ferestre ca niște ochi goi. O mulțime strigă
în curte, dar sunetul e înfundat, ca vorba
rostită prin pământ. Apoi, flăcările ies din
geamuri, nu roșii, ci albastre, iar din foc
apare un copil carei arată un inel rupt. Se
trezește înainte de cocoș, cu fața udă, inima
bătând ca un ciocan în piept.
Două zile mai târziu, un tăietor de lemne aduce
vestea: la Palatul Săvârșin, soldații au dat foc
unei adunări clandestine de studenți și
intelectuali. Numărul morților nu e confirmat.
Nicio sursă oficială nu menționează incendiul.
Jurnalul local scrie despre „exerciții de ordine
publică”.
Ana merge la biserică și dă haină nouă preotului,
cerând o slujbă pentru „cei arși cu foc alb”.
Preotul refuză, spune că nu cunoaște asemenea
caz. Ea lasă haina în pridvor și pleacă. A doua
zi, haina dispare.
Un om cu pălărie moale și palton gri o urmărește
până la izvor. Nu vorbește, doar stă la marginea
pădurii, fumând. În acea noapte, visul revine —
palatul arde din nou, dar acum mulțimea din
curte are fețe cunoscute: vecinul mort în război,
sora care a emigrat, băiatul dispărut după
alegeri. Copilul din foc îi arată aceeași dungă
ruptă, dar acum e pecetea unei scrisori sigilate
cu ceară neagră.
A doua zi, primăria trimite un medic săi
verifice starea mintală. Ana nu deschide ușa. La
amiază, femeile din sat încep să lase pâine și
flori la pragul ei. Nimeni nu spune nimic.
Nimeni nu vine în grup.
În noaptea următoare, visul devine comun. Patru
femei din sat văd același palat, aceleași
flăcări albastre. Una dintre ele, surdomută din
naștere, desenează pe peretele casei scena cu
cretă roșie. Alții copiază desenul pe garduri,
pe ziduri de biserică, pe cojile de copac.
Regimul impune Legea Stării de Alertă Culturală:
orice reprezentare a focului albastru sau a
clădirilor arse este pedepsită cu deportare. Un
bărbat e luat de la moară pentru că avea un ou
împodobit cu flori albastre. Propaganda spune că
„visul e boală de nervi, tratată prin muncă
onestă”.
Ana intră în pădure cu un sac de cenușă de lemn
și un cuțit de os. Rămâne acolo trei zile. Când
se întoarce, are pe cap o coroană de frunze
uscate și vorbește limbi necunoscute. Oamenii
cad în genunchi. Femeile încep să viseze în lanț
— palatul, focul, copiii din flăcări, inelul
rupt. Visele nu vin noaptea, ci la amiază, când
toți lucrează.
La Săvârșin, un fermier găsește în pivnița
ruinelor o cutie sigilată cu ceară neagră. E o
listă cu numele celor arși — 47 de persoane,
majoritatea studenți de la Iași și Cluj. Pe dos,
un simbol: un inel stricat.
Ana nu mai vorbește. Doar arată spre nord.
Femeile încep să meargă acolo, una câte una, în
tăcere. Nu sunt oprite. Militarii stau la
marginea drumului, dar nu trag. Un ofițer aruncă
arma în șanț.
Pe 15 martie, în ziua morții lui Mihai Eminescu,
213 femei stau în fața ruinelor Săvârșinului.
Nicio pancartă. Niciun strigăt. Doar stau, cu
mâinile pe inimă. Soarele răsare și luminează
cenușa de pe ziduri — pare albastră.
În acea noapte, toți copiii din satele din jur
văd același vis: palatul nu mai arde. Ușile sunt
deschise. Din el iese un bărbat cu ochelari și o
fată cu păr lung, ținând o carte deschisă. Nu
spun nimic. Doar citesc.
Ana moare în somn, în prima zi de vară. Femeile
o ard pe un rug de stejar, conform vechii
credințe. Din cenușă cresc flori albastre,
niciodată văzute până atunci.
Timp de un an, nicio femeie din regiune nu mai
are vise profețe. Apoi, o fetiță de șapte ani
spune că a văzut o femeie cu coroană de frunze,
stând lângă un copil care citește.
