Bucureștiul, 1935. Regimul parlamentar se
clatină sub presiunea ligilor de extremă dreaptă;
electricitatea abia colaborează cu noaptea
orașului. Un fost operator de film, acum
refugiat întors din Franța după moartea
misterioasă a surorii lui, pătrunde în
studiourile de la Buftea, lăsate în paragină
după incendiul care a mistuit lotul doi. Nu mai
funcționează niciun aparat oficial, dar el știe
că sora lui lucra acolo la un proiect
experimental — „Lumina Neagră”, numit astfel
pentru că folosea raze infraroșii modificate,
capabile să înregistreze ceea ce ochiul nu poate
vedea: emoțiile fizice ale corpului,
transpirația fricii, pulsul dorului.
La mijlocul decembriei, fără permis de acces, el
activează generatorul vechi al studioului.
Curentul pornește haotic, dar proiectorul Model
3X — interzis de autorități pentru „alterarea
percepției publice” — începe să ruleze singur.
Pe ecran apare imaginea surorii lui, în viață,
stând în aceeași sală, privind fix în obiectiv.
Nu vorbește. Doar ridică mâna și atinge aerul.
Reflexia ei din oglinda de scenă o imită — dar
cu întârziere. Cinci secunde. Apoi zece.
El verifică sistemul optic. Descoperă că
oglinzile de la Buftea nu reflectă lumina normal.
Sunt tratate cu un compus secret, rezultat al
colaborării dintre un chimist evreu fugit și un
inginer obsedat de teoria „oglindirii inverse”.
Aceste oglinzi nu copiază realitatea — preiau
amintiri din trecut și le suprapun peste prezent,
dacă sunt alimentate cu curent stabil. Legea
neagră a studioului: oricine privește în ele
prea mult devine parte din film. Nu doar văzut —
înregistrat.
Întro cameră laterală găsește jurnalul surorii.
Scris în franțuză, cu însemnări șterse de apă.
Află că ea a văzut în oglindă o versiune a sa
din 1947 — bătrână, bolnavă, murind întrun bloc
de cartier. Oglinda îi arătase viitorul ca pe un
fapt inevitabil. Și totuși, ea a ales să intre
în ea. Fizic. Prin spargerea suprafeței.
Dispariția ei oficială a fost închisă ca „suicid
prin electrocutare”. Adevărul: sa transpus. A
devenit parte din banda magnetică a luminii.
La miezul nopții, el reactivează sistemul
complet. Proiectorul, oglinzile, camerele
silentioase. Intră în câmpul vizual principal.
Se uită în oglindă. Vede două imagini: una din
1935 — sora lui, întoarsă spre el; alta,
necunoscută — un bărbat în haine de muncitor,
anii '80, plângând în fața unei antene
parabolice rupte. Realizează: oglinzile nu arată
doar trecutul sau viitorul. Arată toate
variantele de sine create de regimuri diferite.
El este cel din democrație. Ea, din fascism. Cel
nou — din comunism. Toți sunt prizonieri ai
luminii.
Se apropie de oglindă. Atinge suprafața.
Crăpătura se extinde. Simte cum pielea i se
desface în cadre de 24 de imagini pe secundă. Nu
mai respiră. E înregistrat.
Ziua următoare, muncitorii găsesc studioul fără
curent. Generatorul rece. Dar în proiector,
banda 3X continuă să ruleze. Pe ecran, trei
figuri stau în cerc, fără să se atingă. Una
poartă pardesiu francez. Alta, rochie de studio.
A treia, un pulover gros, cu semnul Crucea Roșie
pe buzunar. Nicio mișcare. Nicio vorbă. Doar
lumina tremură — și le schimbă chipurile, ciclic.
Legea a doua, descoperită prea târziu: cine
intră în oglindă trebuie să fie văzut de
altcineva în afara ei, altfel devine permanent.
Nimeni nu la văzut intrând. Deci nu va ieși.
Studiourile sunt dărâmăte în 1940. Banda se
pierde. În anii '80, un adolescent din Oltenița
găsește un proiector vechi întrun depozit
militar. Rulează o bucată necunoscută. Pe ecran,
o femeie și doi bărbați stau întro sală cu
oglinzi. Unul dintre bărbați are trăsături
ciudat de familiare. Adolescentul plânge fără
motiv. Apoi oprește aparatul. Nu spune nimănui.
