Întrun sat de pe versantul Carpaților, la
marginea lumii cunoscute, Ileana merge pe jos
spre biserică. O femeie cu părul alb ca zăpada,
dar ochii negri ca noaptea. Era exilul interior
care o ținea prizonieră în propriile ei amintiri.
În acea perioadă interbelică, orașele erau pline
de promițători, dar satele păstrau tăcerea
vrăjitorilor.
Ileana nu voia să creadă în vise, dar când a
descoperit în pivnița bisericii un calendar
vechi, cu nume scrise întrun dialect uitat, a
simțit cum ceva se mișcă în ea. Calendarul era
legat de un ritual pierdut – o rugăciune pentru
pace, transmisă prin generații. Ea, fiica unui
preot exilat în 1938, nu avea voie să cunoască
adevărul.
Un bărbat intră în biserică. Ion, un antierou,
fost profesor de filosofie, acum călător printre
satelor, căutând răspunsuri la întrebări pe care
le ținea ascunse. El îi aduse o hartă veche,
desenată de un strămoș al lui Ileana, care arăta
un loc ascuns în munți – un punct de întâlnire
al vrăjitoarelor. În această epocă, misticismul
era considerat o amenințare pentru regimul nou
născut, iar oricine se apropiase de el era
urmărit de Securitate, chiar dacă doar în
imaginație.
Când Ileana și Ion ajunseră acolo, găsiră o
piatră cu inscripții în limba moartă a monahilor.
În timp ce citeau textul, lumea din jur se
schimbă: copacii au început să șoptească, norii
se oprireau deasupra capetelor lor. Era un efect
real al ritualului, o schimbare în mecanismul
lumii – o poartă întredeschisă între viață și
moarte.
Dar un om de la oraș, spion al unui grup de
revoluționari, îi observă. În acea noapte, lumea
nu mai era aceeași. Ileana știa acum că exilul
nu era doar un drum în afara țării, ci și un
izolament din suflet.
În final, Ion rămase în sat, luând decizia de a
proteja ritualul, iar Ileana, după ce a scris
ultima pagină din jurnalul tatălui ei, a plecat
spre București, căutând un alt fel de pace.
Niciuna dintre ele nu va reveni niciodată la sat.
