Întrun sat din Carpați, în 1927, femeile se
adunau la râul Târnava pentru ași spune
rugăciunile. În vârful dealului, sub o piatră de
marmură albită de timp, zăcea bătrânul înțelept
Iordache, prins întro mormântare vie. Fără să
știe, el purta cu el o sclipire de aur, o
moștenire din vremurile lui Vlad Țepeș, carel
facea invulnerabil la trecerea anilor, dar
sensibil la schimbările lumii.
La sfârșitul iernii, o femeie din sat, Irina,
găsește piatra deschisă. În ea, Iordache respiră
din nou, iar lumina sa, ce pătrunde prin fantele
pietrei, transformă frunzele negre ale copacilor
în albe, ca o primăvară inversată. Cei din sat
încep să se teamă: animalele devin mute, copiii
cad bolnavi, iar pământul se refuză să semene.
Femeile, îndemnate de o stare de neliniște, se
adună în biserică, unde preotul le citește
Evangheliile, dar nici acestea nu mai au efect.
Iordache, acum liber, încearcă să explice că
metamorfoza este un semn al morții lumii, dar
nimeni nul înțelege.
Întro noapte, un grup de tineri, convinși că
bătrânul e vrăjitor, îl atacă cu pietre.
Iordache cade, iar aurul din el se scurge în sol,
dând naștere unei plante necunoscute, cu flori
roșii și frunze argintii. Lumina sa dispare, dar
efectul rămâne: satul devine un loc straniu,
unde timpul se încetinește, iar oamenii încep
săși amintească visuri din copilărie, visuri
care nu sunt ale lor.
În final, Iordache, acoperit de pietre, devine o
parte a pământului. Satul, în schimb, devine un
loc de memorie, unde femeile vor reveni an de an,
ca săși spună rugăciunile, știind că metamorfoza
nu e doar un semn de sfârșit, ci și o formă de
nostalgică recunoaștere a trecutului.
