Întrun sat carpatin, pe marginea unui râu
înghețat, Elena pleacă în oraș cu trenul vechi,
îmbrăcată în blană de oaie și cu un plic de
hârtii în mână. Se întoarce acasă după 15 ani,
convinsă că va găsi mama ei, dar știe deja că
nimic nu va fi la fel.
În timpul absenței sale, comuna a fost selectată
pentru un experiment științific – „Proiectul
Cerului Împărțit” – prin care un grup de savanți
a încercat să divizeze atmosfera în două
straturi, una pentru cei bineveniți, alta pentru
cei considerați inutili. Oamenii au fost
împărțiți fără voie, iar cei din partea de jos
au fost îndepărtați, ascunși sau uciși.
Elena ajunge la sat, dar nimeni nu o recunoaște.
Câini latră la ea ca pe o străină. Casa ei este
închisă cu plăci de lemn, iar vecinii vorbesc în
șoapte. Ea deschide plicul și găsește un singur
cuvânt scris cu cerneală roșie: „Trădare”.
Un om cu ochi albaștri, probabil unul din
savanți, o chemă sub pretextul că are informații
despre mama ei. Îi oferă o hartă cu zonele
marcate în roz – locurile unde au fost trimiși
cei din sat. Dar când Elena încearcă să plece
spre acele zone, găsește poartele închise cu
lanțuri.
Regulile sunt clare: oricine încearcă să intre
în zona interzisă e prins de Securitate, iar
oricine trădează proiectul e exclus din
atmosfera superioară.
Elena decide să facă ce nu a făcut niciodată: să
se adape. Intră întro bară din sat, bea berea
cei dă oamenii, ascultă poveștile lor de
suferință și șoapte despre oameni dispăruți. Pe
un perete, un pictor anonim a desenat un cer cu
două culori: una lumină, una întuneric.
La miezul nopții, Elena urcă pe deal, unde un
sat mic, neînregistrat, rămăsese intact. Acolo,
găsește mama ei, viață, dar închisă întrun
borcan de sticlă, respirând aerul de jos.
Trădarea nu a fost a ei – ci a celui care a dus
proiectul la capăt.
Elena sparge sticla. Aerul se schimbă. Cerul
devine un singur lucru din nou. Satul revine.
Dar Elena știe că lumina e fragilă.
Mama ei zice doar un cuvânt: „Așa era.”
