În 1932, pe o stradă din București, un
copilStrăzii, Ionuț, fuge de la o familie de
muncitori și trăiește prin pâine și apă. Se
strecoară printre vânzători de băuturi și
jucători de cărți, dar uneori găsește lucruri
pierdute: haine, documente, plicuri cu
scrisorile negre. Un plic cu scrisoarea unei
femei, semnată „Ileana”, i se încurcă în rucsac.
La câteva zile, Ionuț dă peste un bărbat bătrân
care citește ziarele vechi, sub un steag al
Partidului Național Liberal. Bătrânul îl cheamă
lângă el și îi spune că „scrisoarea aceea e o
poveste ce nu trebuie uitată”. În timp ce Ionuț
o deschide, se întâmplă ceva imposibil: literele
se schimbă, cuvintele devin alte cuvinte, iar el
citește despre o revoluție neîmplinită, despre o
femeie care a fost arestată pentru a face parte
dintro rețea de informații.
Regulile sunt clare: nimeni nu poate citi
scrisorile fără să le ofere un preț. Ionuț, care
nu are nimic de oferit, este urmărit de oameni
în frac și pălărie, care par să cunoască numele
lui Ileana. Bătrânul îl avertizează: „nu toate
secretele vin cu bucurie”.
Întro noapte, Ionuț își dă seama că scrisoarea
nui aparține. Ea a fost ascunsă de un profesor
de la Universitatea din București, un om care a
murit înainte de a o transmite. Ionuț decide să
o ascundă, dar oamenii în frac au deja ochii pe
el.
În final, Ionuț o aruncă în Dunăre, unde
curentul o ia cu el. Scrisoarea dispare, dar în
locul ei, Ionuț își dă seama că a devenit
altcineva — nu mai e doar un copilStrăzii, ci un
om care știe că anumite secrete nu pot fi ținute
ascunse, mai ales atunci când lumea începe să se
miște spre un nou război.
Nostalgia îl cuprinde atunci când vede un film
de la cinematograful Victoria, unde scenele din
1919 se suprapun cu viața lui. Și totuși, el
știe: trecutul nu e un loc unde poți sta mult.
