Când trenul de la București sa oprit la graniță,
bătrânul Iorgu a rămas pe loc, prins între dor
și teamă. Din 1932, nu mai pășise pe pământul
țării, fugind cu gura încleștată după o
fereastră ce nu se deschidea niciodată. Acum, cu
pielea uscată ca păianjenul și ochii plini de
vise murdare, a revenit întrun oraș care nul
cunoștea.
Pe strada Sfatului, lumea se schimbase. Femeile
purtau rochii curte, bărbații se mișcau repede,
iar zgomotul mașinilor înlocuise pașii. Dar ceva
nu era în regulă. Cineva îl urmărea. Nu voia să
fie văzut, dar ochii acelui bărbat, cu mustață
neagră și păr alb ca varul, nul lăsau în pace.
În noaptea următoare, Iorgu a fost adus la un
apartament vechi, cu ferestre sparte și
mirodenii de nucă și păpădie.
Acolo, sub lumina unei lămpi de petrol, i sa
oferit o alegere: o viață nouă, fără durere, sau
moartea imediată. A acceptat. Pactul a fost
scris cu cerneală roșie pe un hârtie veche,
semnat cu sângele lui. În aceeași clipă,
amintirile iau fost tăiate. Nume, fațe, zile –
toate au dispărut.
Cu timpul, Iorgu a învățat să trăiască în acest
nou corp, dar întro zi, a văzut un copil pe
stradă, cu ochii albi ca lemnul. Era fiul lui,
plecat cu ani în urmă. Când a vrut săl ajute, a
simțit cum viața i se scurge prin degete. Pactul
avea un preț: orice suflet pe carel salvează, el
îl pierde.
În cele din urmă, Iorgu a ales să nu mai salveze
nimic. A lăsat copilul să dispară, iar el a
murit în noaptea aceea, cu un zâmbet ușor pe
buze, ca și cum ar fi știut tot timpul cei
trebuia. Pe strada Sfatului, lumea a continuat
să se miște, indiferentă. Un bătrân exilat a
dispărut, și nimeni nu a remarcat.
Pactul cu diavolul nu era doar o legendă. Era o
realitate, ascunsă în umbrele interbelice, unde
exilul nu e doar o stare, ci o boală.
