Întrun București fără ziduri, unde clădirile
stau ca osemintele unui trecut uitat, un
funcționar de stat, Iurie, merge pe străzile
pustii, ținânduși harta cu scrisorile pierdute
ale unei biserici din Carpați. Era vremea când
lumina soarelui se învârtea printre crăpături,
iar aparența liniștii era doar un strat peste un
abis.
În fiecare zi, Iurie aduna resturile: foi de
hârtie cu nume, cartea de identitate a unei
femei care nu exista, și un sertar cu codul de
acces la un birou încuiat. În mijlocul ruinelor,
puterea nu dispăruse — doar se ascunsese sub un
alt nume, întrun sistem pe care nimeni nul mai
cunoștea.
O noapte, Iurie găsește un simbol gravat în
pământ: o stea cu cinci colțuri, același semn pe
care îl văzuse întro fotografie veche a unei
femei. Femeia, pe nume Anca, fusese o profesoră
de literatură, apoi dispăruse în timpul
revoluției de la 1989. Acum, în această lume
nouă, ea reapare ca un vis dintro carte rămasă
deschisă.
Întro clădire în ruină, Iurie descoperă o sală
cu mașini ce scriu automat, alimentate de un
generator ascuns. Mașinile produc textul unei
legi, dar nu pot spune cine lea scris. O voce,
probabil una robotică, anunță: „Puterea nu este
cea care comandă, ci cea care știe săși țină
tăcerea.”
Iurie decide să pornească motorul. Clădirea
tremură, și în aer se simte un miros de iarbă
proaspătă, ca dintrun vis. Pe perete, un text
apare: „Femeia care a scris totul a murit, dar
cuvintele ei trăiesc.”
Misterul nu e rezolvat, dar Iurie știe acum că
puterea nu e în mâna celor care comandă, ci în
cuvintele rămase. În București, întrun colț
întunecat, o femeie citește ultima pagină a unei
cărți, și pentru prima dată, lumina pare să aibă
un sens.
