În vârfurile Carpaților, orașul Vatra a fost
înghițit de norii de praf și rămășițe ale unui
război nuclear negocierii cărora nu lea fost dat
drumul. Aici, timpul e măsurat prin cicluri de
lumină artificială, iar copiii cresc fără nume,
știind doar că părinții lor au murit de foame
sau de radiație. În centrul acestui deșert al
minții, Mirela trăiește singură, găzduind în
casă un coș de pălărie de lut care vorbește cu
voce de bătrân. Coșul e un relicvar din epoca
comunismului, ultimul rămas al unei civilizații
pierdute.
Femeia are o misiune: să adune fragmente de
memorie din visele celor ce dorm pe pământ, ca
să le îngroape în munți, unde nimeni nu le poate
sparge. De fiecare dată când deschide ochii,
vede imagini din trecut – o femeie cu păr alb,
cum plânge pe un balcon de piatră, dar ea nu e
sigură dacă e o amintire sau o profeție.
Un nou venit ajunge în sat, un bărbat fără chip,
cu ochi ca niște lame. El vine cu o haină de
blană, dar e goală de interior, și spune că e un
„exilat interior” – un om care a fugit de sine.
Mirelal primește, dar simte cum visele ei se
schimbă. În noaptea următoare, coșul de lut se
sparge, iar din el iese o femeie cu păr alb,
care o cheamă cu numele de copil.
Mirela învață că amintirile sunt o formă de
viață, dar pot fi și un virus. Când încearcă săi
șteargă pe ceilalți, descoperă că toți au în ei
o parte din ea. Singura soluție e săși șteargă
propria memorie. Pe cer, o explozie luminoasă
anunță sfârșitul. Mirela se aruncă în valea de
iaurt, lăsânduși amintirea să dispară.
Coșul de lut rămâne gol, dar nu e singurul. În
vânt, se aud șoapte de copii fără nume, care
vorbesc despre un nou început.
