Vârfurile Carpaților nu mai au zăpadă de
douăzeci de ani. O căldură uscată ține solul
crăpat, iar râurile curg doar după ploi
artificiale declanșate de turnuri automate
abandonate din epoca postcolaps. Satul Poieni, o
adunătură de colibe din piatră uscată și plasă
de sac, stă singur pe un platou unde nici măcar
corbii nu mai fac cuiburi. Aici trăiește Mina,
singura femeie rămasă după plecarea ultimului
transport guvernamental forțat. Ea păzește o
turmă de oi mută, afectate de un virus care lea
dizolvat glasul — un efect secundar al
aerosolilor de supraveghere din anii '80,
reactivați de schimbările climatice.
Femeile din regiune dispăruseră treptat, fie
deportate în centrele de „reprofilare socială”
din timpul regimului, fie fugite spre vest în
valurile exilului. Mina nu a plecat niciodată —
nu pentru că ar fi iubit patria, ci pentru că
avea ceva de ascuns. În pivnița casei părintești,
sub un strat de lut bine presat, e îngropat un
cilindru de sticlă cu microfilme: date despre un
proiect secret al Securității care testa
transmiterea amintirilor prin expunere la
câmpuri magnetice slabe. Proiectul fusese oprit
după ce subiecții au început să confunde
realitatea cu amintiri implantate. Mina fusese
copilul zero — cel care nu uitase nimic.
Viața ei dublă se desfășoară între realitatea
degradată și o lume interioară densă, unde
trecutul comunist și cel rural se suprapun ca
straturi de hârtie unsă. Ziua, ea colectează
ciuperci radioactice și le vinde clandestin
traficanților care le folosesc ca anestezic
natural. Noaptea, atinge stâncile reci și
primește imagini: chipuri necunoscute, voci în
limbi pierdute, scene din blocuri comunale unde
copiii erau separați de părinți pentru „evaluare
psihologică”. Aceste amintiri nu sunt ale ei —
dar apar mereu când temperatura scade sub zero.
Regula e clară: nu poți primi fără să dai.
Fiecare amintire primită o lasă mai slabă, mai
palidă, mai aproape de a deveni parte din peisaj.
Un toamnă târzie, găsește un băiat inconștient
la marginea pădurii de fagi carbonizați. Are
vreo nouăsprezece ani, purta haine din materiale
sintetice de fabricație veche — identice cu cele
din centrele de detenție pentru minori. Pe braț
are un tatuaj magnetic: codul unui subiect de
tip B. El respiră greu, ochii mișcânduise rapid
sub pleoape — semn că mintea lui este bombardată
de amintiri false. Mina știe ce trebuie făcut:
dacă îl atinge, poate transfera blocajul din
mintea lui întro stâncă vecină. Dar costul e
ireversibil — va pierde o amintire esențială din
copilărie: momentul în care mama ei a fost luată
de Securitate, și ea a decis să tacă pentru a
supraviețui.
În noaptea următoare, sub lumina unei luni
cenușii, Mina își pune palma pe fruntea
băiatului. Un curent rece o străbate. Simte cum
imaginea mamei sale — cu părul negru, ținând o
pungă de hârtie cu mărgele — se desprinde din
mintea ei și alunecă în jos, spre sol. Pământul
crapă ușor, iar o stâncă de lângă izvor emite un
sunet ca un oftat. Băiatul deschide ochii. E
limpede. Nu spune nimic. Nici ea.
Dimineața, el pornește spre vale, fără să se
uite înapoi. Mina rămâne pe culme, privind spre
orizontul lipsit de nori. Nu mai are amintirea
mamei. Nu mai are durerea. Nu mai are nici dorul.
Doar o tăcere caldă, ca un rând lung de iarbă
arsă. Își duce mâna la piept — inima bate rar,
dar sigur. Oaia cea mare, cea fără glas, vine
lângă ea și se freacă de picior. Lumea nu sa
schimbat. Dar ea nu mai este aceeași.
