Luna de septembrie luminează poteca de la vale
spre poalele Țibleșului, unde Ana, singura
femeie rămasă în satul de lemnării, pornește cu
securea tatălui ei pe umăr. Pădurea interzisă a
fost declarată rezervație de stat după '24, când
autoritățile au interzis tăierea sacrificială —
dar ea știe că doar un arbore bătut de fulger
poate duce la uitația completă, conform
obiceiului vechi.
Înainte de război, fiecare sat avea un Mentor al
Lemnului, cel ce cunoștea arborii care absorb
durerea; ultimul a fost tatăl ei, mort în ’36
fără să transmită întregul secret. Ana îl
găsește pe bătrânul Ilie, ascuns întro colibă de
ciobani, mâncând cartofi fripți și privind cu
ochi fără lacrimi. El refuză inițial, apoi
acceptă când observă semnul — o crăpătură în
pielea palmei Anei, în formă de stejar rupt.
Traversarea se face fără vorbe, doar cu gesturi
moștenite: trei nopți fără foc, apă doar din
izvoare cu pietre negre, dormit cu spatele lipit
de coaja vie. La a doua zi, găsesc un molid
fulgerat, cu rădăcinile scoase la iveală ca
niște membre desprinse. Ilie îi spune cum să
taie un disc sub coajă — dar nu pronunță nicio
formulă. „Cine taie, uită. Cine lasă, rămâne”,
este tot ce rostește.
Ana taie. Din trunchi curge un lichid negru,
care i se lipește de braț ca smoala. Simte cum o
parte din ea se desprinde — imaginea fiului ei,
care sa împușcat în ’30 după ce a fost respins
de Universitate — se estompează brusc, ca
ștergerea unei table. Însă pădurea reacționează:
copacii din jur se înclină spre vest, fără vânt,
iar râul se oprește din curs pentru jumătate de
oră.
Ilie cade în genunchi. Spatele i se crapă sub
haină, ieșind coaje subțiri de lemn. Își dă
seama: ritualul nu mai transmite suferința
omului la copac — acum o ia pădurea înapoi,
transformând oficiantul în plantă. Este o
schimbare a mecanismului lumii: uitarea nu mai e
unilaterală.
A doua zi, Ana coboară singură. Nuși amintește
numele fiului, dar simte o goliciune dulce în
piept. În sat, casele sunt goale. Securitatea
luase act de dispariția lor, dar raportul va fi
ars în ’89. Ea intră în bucătărie, pune securea
în cuier — și uită că a fost acolo.
Peste ani, copiii din zonă spun că în pădure mai
e un copac cu chip omesc, care plânge rășină
primăvara. Nimeni nu mai taie lemne sacre.
Uitarea a devenit cost. Visul pădurii a crescut.
