Întrun sat din Carpați, pe marginea unei păduri
cu tăcere de mormânt, un bătrân boier decăzut,
Iuliu Vălcan, dă vina pe soartă pentru că a fost
învins de revoluție. În 1932, el se întoarce
acasă, unde casele au fost sparte și pământul
luat. Singurul lucru rămas e o cutie de lemn
ascunsă sub podeaua casei vechi, pe care tatăl
său o închisese cu lacrimi.
Când o deschide, găsește o carte veche, scrisă
întro limbă străină, dar cu simboluri cunoscute
– cele ale bisericii din sat. Cartea vorbește
despre o legătură între familia lui și un cult
științific din epoca lui Carol al IIlea, care
credea că lumea poate fi redusă la formule. Pe
ultima pagină, este notat un nume: „Sfântul Ioan
al Carpaților”.
Iuliu nu are niciun răspuns la această
descoperire, dar începe să vadă lucruri ciudate.
Oamenii din sat încep să dispară, iar în locul
lor apar copii fără părinți, cu ochi albi ca
zăpada. El se întâlnește cu un preot, carei
spune că cartea nu e doar o legendă, ci un semn
al sfârșitului.
Întro noapte, Iuliu intră în biserică, unde i se
arată un altar ascuns. Acolo, un copil cu ochi
albi îi oferă o piatră cu inscripții antice. În
momentul acela, toate disperarea, amintirile, și
durerea lui se transformă întrun singur sunet –
un cântec pe carel cunoaște din copilărie,
cântat de mama lui, înainte de moartea ei.
Când se trezește, copiii au dispărut, piatra e
gone, iar cartea e în flăcări. Satul rămâne
același, dar ceva sa schimbat. Iuliu știe acum
că trecutul nu moare; doar așteaptă să fie citit
din nou.
