Întrun oraș romanesc din Antichitate, unde zeii
și oamenii se amestecau pe piață, o femeie
numită Iulia, rămasă orfană după o revoluție
neîmplinită, a fost obligată să plece în exil. A
mers spre miazănoapte, printrun drum plin de
pietre și mistere, către un loc legendar:
Cetatea Neagră, unde timpul se șterge și zeii
doarmă.
La Cetatea Neagră, Iulia a fost adusă de un grup
de oameni care vorbiseră despre ea ca pe o
profetă. Nu era adevărat, dar ei au vruto pe
cineva care să le ofere o direcție. În această
cetate, regula principală era că nimeni nu se
putea întoarce acasă decât dacă reușea săși
schimbe destinul prin oferirea unei părți din
propria sa viață. Iulia, fără să știe, a
acceptat acest joc.
Un visător, numit Callimachus, sa apropiat de ea.
Era un om care visa mereu, dar nu visuri
obișnuite — el visa viitorul, iar fiecare vis
era un semn al unui eveniment important. Iulia,
femeia puternică, a fost forțată să facă alianța
cu el, pentru că singurul mod de a ieși din
cetate era săl ajute pe Callimachus săși
găsească un vis adevărat.
Când a descoperit că visul lui Callimachus nu
era un vis de bucurie, ci un vis de moarte,
Iulia a înțeles că nu va mai putea reveni acasă.
Cetatea Neagră avea o regulă: cei care intră în
ea nu pot ieși decât dacă sacrifică ceea ce ia
dat Dumnezeu cel mai prețios. Pentru Iulia,
acest lucru a însemnat să renunțe la amintirile
de copilărie, la familia pierdută, la dorul de
țară.
În final, Callimachus a visat adevărul: că Iulia
nu era profetă, ci o simplă femeie care căuta un
sens în exil. Dar acest adevăr a fost suficient
ca cetatea să se prăbușească, întro explozie de
lumină și abis. Iulia a ieșit, dar nu mai avea
nimic din trecut.
Era un visător, dar și un exilat. Femeia
puternică, acum singură, a plecat în josul
dealului, către o nouă zi, fără trecut.
