Întro noapte fără lună, la marginea unui sat
uitat de Dumnezeu, un tânăr e prins de un bătrân
cu ochi de piatră și păr alb ca zăpada de pe
Carpați. Bătrânul, numit Iurie, îl duce prin
pădurea ce pare să se miște singură, spre o
clădire veche, acoperită de mușețel și vremi.
Înăuntru, oamenii vorbesc în limba moartă a
satelelor dinainte de război, iar ceasurile
arată totdeauna ora 3:07.
Iurie îi spune tânărului că e ales să facă o
călătorie în trecut, dar nu orice trecut — cel
al unei piețe din București, în anul 1925, unde
un om de școală a fost ucis pentru că știa prea
multe. Timpul, aici, nu e linie dreaptă, ci un
cerc. Cine intră, iese altfel.
Tânărul ajunge în București, dar oricine îl vede
e transfigurat — chipurile devin cenușii, ochii
se sting. Un profesor de filosofie, pe carel
recunoaște, îi dă o carte scrisă întrun cod
straniu, cu semne care par să danseze. „Acesta e
un mod de a scrie gândurile, nu cuvintele,” îi
spune el, dar dispare brusc, lăsând doar o
hârtie cu o dată: 13 decembrie 1925.
Când tânărul încearcă să plece, descoperă că nu
poate. O forță necunoscută îl ține legat de
evenimentul din ziua aceea. O femeie, cu vocea
răgușită de vreme, îi spune că el trebuie să
afle ce a fost ascuns în timp, sau va rămâne
etern în acel moment.
În cele din urmă, tânărul reușește să schimbe un
singur lucru: un cuvânt în cartea profesorului,
un semn întrun colț al paginii. Când se trezește,
e din nou în sat, dar Iurie e dispărut. Pe masa
din mijlocul camerei, o hartă veche, desenată cu
cerneală roșie, arată o linie care începe din
satul lor și se pierde în Carpați.
Lumea nu a schimbat, dar el a simțit cum timpul
a suflat, o dată.
