În anii ’30 ai secolului trecut, sub cerul
cenușiu al unei Românii divizate între
efervescența orașelor și încremenirea satelor,
lumina naturală a încetat treptat să mai atingă
pământul. Soarele e acolo, dar nu mai
strălucește – doar o pată stinsă, ca o monedă
bătută în cer. Oamenii numesc asta „Căderea
Luminii”, un fapt pe care știința interbelică
nul poate explica, iar Biserica îl ascunde în
psalmi necititi. Fără soare, culturile mor,
apele se îngroașă, iar noaptea durează nouă luni
din două.
Întrun sat lipit de Carpați, la marginea
hărților, Ana, mama unui copil mort de foame și
frig, refuză săl îngroape. Îl ține în brațe,
înfășurat întro blană de oaie neagră, și merge
prin zăpadă către bisericuța de lemn, unde
preotul a dispărut cu evangheliile. Locuitorii
fug sau tac. Doar ea deschide ușa altarului și
găsește un geam vechi, crăpat, care reflectă o
umbră care nui aparține. Urmă: acea umbră
clipise.
Din acel moment, umbrele capătă greutate. Nu mai
sunt absențe de lumină – sunt prezențe active.
Se mișcă independent, se adună în piațete,
formează coloane mute pe drumuri. Unii oameni
dispar; alții sunt găsiți transformați – ochii
goi, pielea rece, limbajul lor redus la gesturi
circulare, ca niște oameni de zăpadă care
dansează. Regula necunoscută este simplă: dacă
umbra ta pleacă singură, tu mori. Dacă rămâne,
te poartă pe tine. Ana observă că umbra ei nu se
desprinde – ba chiar o protejează, oprind o
bucată de stâncă căzândui în cap.
Ea pornește spre nord, spre zona unde ultimii
ferieri spun că există un „lac fără fund” care
ar putea înghiți umbrele. Drumul o duce prin
sate abandonate, prin foste hanuri pline de
umbre adunate ca la liturghie, prin orașe unde
poliția regală a declarat starea de asediu și a
interzis ieșitul noaptea. Întrun bloc de
chiriași dintrun oraș minor, găsește jurnalul
unui savant care a studiat fenomenul: lumina nu
sa stins – sa mutat în umbre. Ele au devenit
entități autonome, dar nu rele: purtătoare ale
memoriei celor morți. Cei careși pierd umbra
uită tot. Cei care supraviețuiesc cu ele devin
altceva.
La marginea unui defileu, Ana este înconjurată
de o formațiune de umbre – zeci, apoi sute –
care se ridică ca niște coloane negre și se
aliniază în fața ei. Umbra copilului ei tremură
în bătaia vântului, dar nu pleacă. Umbrele se
pleacă, una câte una. Apoi, toate se retrag în
pământ, ca niște rădăcini. Zăpada se topesc pe
alocuri. Din sol izbucnesc flori albastre, reci
la pipăit.
Ana ajunge la lac. Nul traversă. Își desface
blana și lasă corpul copilului pe mal. Stă acolo
trei zile și trei nopți. La sfârșit, se întoarce.
Pe drum, observă că umbra ei e mai subțire – dar
merge înaintea ei, ca un pas în față.
Întrun sat nou format din cei care au
supraviețuit, oamenii o privesc fără cuvinte. Ea
nu mai vorbește despre datorie – dar
construiește prima casă cu ferestre mari,
orientate spre est. Când noaptea cade, umbrele
nu mai intră în case. Stau afară. Unele seamănă
cu fețe cunoscute.
