Pădurea de la marginea orașului Țării Românești
e plină de văi fără nume și copaci care șoptesc
în limba moștenită de pătrături de piatră. Petru,
un bărbat cu ochii cenușii și o mână rănită de
pietre ascuțite, merge pe un drum neînregistrat
în hărți. Nu știe cum a ajuns acolo, dar știe că
trebuie să găsească un loc unde soarele nu se
oprește niciodată.
În noaptea a treia, el începe să audă șoapte.
Nau fost întotdeauna acolo. Sunt voce de femeie,
dar nui a lui. Înainte de a pleca din sat, Petru
avea o soacră – o femeie cu părul alb ca varul,
carel învățase să citească stelele. Acum, ea îl
cheamă prin pădure, spunând că el a uitat ceva
important.
La al patrulea ziuă, el găsește o stâncă cu
inscripții întrun limbaj necunoscut. Când atinge
cu degetul, simte o durere în craniu. Amintiri
îi vin ca valuri: o casă de lemn, un copil
râzând, o femeie carel îmbracă în haine noi. Dar
toate dispar când se îndepărtează de stâncă.
Regulile pădurei sunt clare: nimeni nu poate
ieși fără săși aducă aminte de cine a fost. Dacă
pierzi memoria, devii un străin pentru tine
însuți. Petru știe că trebuie să rețină cea
văzut. Dar nu are timp. La al șaptelea ziuă, el
dă peste un grup de oameni care au încremenit în
loc, privind întro direcție. Ei nul recunosc.
El le spune că este Petru, din satul de lângă
râu. Ei râd, spunând că nu există un Petru. Apoi,
se îndepărtează, lăsândul singur.
Pe dealul de sus, Petru găsește o biserică
ruinată, cu un crucifix scoborât de timp. Pe
peretele din spate, e pictat un om cu ochi negri,
care pare săl urmărească. El se apropie, se
roagă, și în clipa aceea, totul devine clar.
A fost un erou, dar nu cel pe carel credea. A
fost un om care a fugit, care a uitat, care a
fost prins întrun ciclu de uitare și refuz. Acum,
el știe că nu va ieși din pădure decât dacă va
accepta că nu mai e același om.
Când soarele se oprește, el cade pe pământ, cu
ochii deschiși, dar fără să mai știe ce ia
lipsit. Pădurea a luat tot ce avea.
