Noaptea cădea peste câmpiile dintre
Sarmisegetuza și Napoca, unde un drum de piatră
sfărâmat ducea spre Rovina — un sat șters de pe
hărți, dar menționat în registrele imperiale ca
zonă de „recoltare a memoriei”. Aici, statul
roman nu doborâse doar templele dace, ci
instituise un cult invers: extragerea
amintirilor locuitorilor prin incizii rituale în
os temporal, stocate apoi în cilindri de plumb
pentru arhivele de la Roma. Amintirile nu erau
distruse, ci reutilizate — introduse în
funcționari loiali, ca mijloc de control absolut.
Cine avea o memorie străină în cap nuși mai
putea dovedi identitatea adevărată.
Un funcționar imperial, Lucius Decimus Var,
sosise cu ordin să supravegheze ultima recoltă
seasonală. El purta deja trei memorii străine:
una de soldat traianic mort la Tapae, una de
preot dac decapitat, una de femeie bătrână arsă
în casa ei. Acestea nu veneau ca viziuni, ci ca
realități fizice — durere în genunchi din răni
necunoscute, gust de cenușă în gură diminețile,
lacrimi fără motiv când auzea limba getodacă.
Regulile erau clare: oricine simțea memorii
neînregistrate trebuia raportat. Refuzul însemna
retrocedarea în lagărul subteran de la Rovina,
unde cei „contaminați” lucrau până la golire
totală.
Var fu transferat în lagăr după ce fu prins
scriind cuvinte întro limbă necunoscută — vorbe
din memoria femeii arse, despre un copil
dispărut. În josul scărilor de piatră, zeci de
oameni tăcuți despicau bolovani cu ciocane de
fier, fiecare cu un tub metalic în ceafă,
conectat la conducte ce duceau spre suprafață.
Acolo, pompe manuale extrăgeau ultimele amintiri
rămase, transformate în aburi care se condensau
în cisterne. Morții erau îngropați fără nume,
fiindcă numele era parte din memorie.
În timpul unei furtuni, un fulger lovi turnul de
colectare. Curenții electrizară rețeaua de
tuburi. Zeci de prizonieri se prăbușiră, dar
unii — printre care Var — se treziră cu memorii
revenite, acum amestecate: propriile lor
amintiri, cele implantate, și altele necunoscute,
posibil ale celor morți înainte. Lumea nu mai
funcționa la fel: trecutul nu mai era fix.
Oamenii începeau să vorbească limbi moarte, să
recunoască fețe necunoscute ca pe rude, să
plângă pentru morți necomemorați.
Var fugi în noaptea aceea, târânduse prin
galerii inundate, urmărit de paznici orbiți de
propriile halucinații mnemonice. La ieșire, se
întoarse și dărâmă turnul cu un ciocan de minier.
Cisternele explodară. Aburii eliberați se
ridicară ca o ceață vie, acoperind câmpia.
Dimineața, satul Rovina dispăruse sub stratul de
vapori solidificați — o formațiune cristalină,
rece, care emitea șoapte în multiple limbi când
bătea vântul.
Lucius Decimus Var fu văzut ultima oară mergând
spre sud, cu mâinile goale, privind cerul cu
ochii unei femei bătrâne. Pe piept, purta o
placă de plumb cu un singur cuvânt cioplit:
Acasă. Nicio altă amintire nu i se mai atribui.
Sistemul de colectare a memoriei nu mai
funcționă niciodată la scară largă. Imperiul
începu să uite cum să controleze trecutul.
