Pe țărmul nordic al Pontului Euxin, întro

Dobrogea de dinainte de colonizarea greacă,

pământul tremură la fiecare pas al unui bărbat

care nuși amintește numele. El merge cu mâinile

goale, palmele crăpate de sarea vântului, dar

atinge o stâncă și stânca răspunde: imagini de

foc și apă se întipăresc în pielea lui, fără

durere, fără cuvinte. Acest contact schimbă

lumea — aici, memoria nu e păstrată în minți, ci

în piatră, iar cei care ating prea multe pietre

devin goi pe dinăuntru, hăituiți de amintiri

străine.

Bărbatul este un antierou: nu fugărește urgia,

ci o atrage. Nu vorbește cu oamenii din satele

de coastă, dar ei îl tem ca pe un bolovan

trădător. Femeile își acoperă copiii când el

trece; bărbații ard ierburi acre în prag. El nu

opune rezistență, doar atinge — o piatră de prag,

un colț de altar părăsit — și primește fragmente:

un copil ars de soare, o femeie care plânge

întrun sat pierdut, un bărbat care spune „nu mă

uita” fără gură. Acestea sunt moșteniri păstrate

în litosferă, transmise prin contact direct, o

lege veche ca dealurile.

O noapte de ger mare îl aduce la un cerc de

doliu — pietre verticale, mai înalte decât omul,

dispuse ca niște dinți. Atinge centrul.

Instantaneu, tot corpul i se blochează. Vede: un

bărbat ca el, acum două sute de ani, face

același lucru. Profeția era ascunsă în geneză —

nu era scrisă, ci programată: cel care va atinge

toate cele șapte locuri sacre va redeștepta

vocea pământului. Pământul vorbește printrun

singur canal — prin el. Canalul bărbaților fără

memorie, trimiși mereu înapoi.

Legea spune că dacă canalul se deschide complet,

cel carel poartă moare — nu din cauza puterii,

ci pentru că corpul uman nu poate conține o

moștenire totală. El știe asta nu din cuvinte,

ci din imaginea finală: propriul lui cadavru

zace la rădăcina unui stejar, cu palmele lipite

de sol, iar pietrele din jur pulsând cu lumina

albă a zorilor.

Se întinde pe pământ, fața în jos, brațele

răsfirate. Își freacă tâmplele de sol. Apoi

pieptul. Apoi abdomenul. Pielea i se desprinde

în petice negre. Ultimul contact — cu pământul

gol — declanșează unda. Toate pietrele din

regiune vibrează simultan. O lumină rece

izvorăște din rădăcini, urcând prin iarbă, prin

copaci, până la stele. La miezul nopții, niciun

animal nu scoate un sunet. La ivirea zorilor,

copiii din sat spun că au visat același lucru:

un bărbat fără față, care lea pus o întrebare

fără cuvinte.

Dimineața a doua, pietrele tac. Dar oricine

atinge una acum primește o imagine — uneori bună,

alteori dureroasă. Moștenirea nu mai e mortă. E

distribuită. Lumea funcționează altfel: trecutul

nu se uită, se atinge. Bărbatul nu mai există.

Locul unde a căzut e doar o pată de pământ mai

întunecat, care nu crește iarbă. Tonul rămâne

enigmatic: nimeni nu știe dacă profeția a fost

blestem sau dar. Nici măcar pietrele nu explică.