Pe dealurile Carpaților, întrun sat acoperit de
pădure, un bărbat în vârstă se trezește fără
amintiri. Căpșorul său este acoperit de șuvoaie
de pământ, iar brațele iau rămas goale. Nu are
nume, dar știe că a fost soldat. Întro casă de
lemn, alături de o femeie carel cheamă Petre,
descoperă că lumea pe care o cunoaște nu mai
există. Cartea de la masa de lemn spune „1925” —
o dată străină.
În sat, cei din jur vorbesc de un război dus cu
mult timp în urmă, de un regim nou, de oameni
care au plecat în America. Petre încearcă săși
aducă aminte, dar minteai e ca un lac înghețat.
Se uită la cer, unde zboară avioane care nu ar
fi trebuit să existe.
O noapte, un copil din sat îl cheamă pe Petre la
marginea pădurii. Acolo, sub un stejar uriaș,
găsește un obiect metalic, lucios. Îl atinge și
simte un val de amintiri: lupte cu scuturi,
focuri de armă, un comandant care îi spune
„Rămâi viu”. În același moment, stejarul se
deschide, revelând un pasaj ascuns, acoperit de
pietre.
Petre coboară în acest loc, unde zidurile sunt
decorate cu inscripții latine. Pe peretele din
față, un nume e gravat: „Caius Flavius”. E
numele lui. Dar nu e posibil. El nu e român.
Este soldat, dar nu știe pentru ce.
În sat, oamenii încep să se teamă de el. Spun că
„vrea să ia totul”. Petre, însă, încearcă săși
recupereze viața. Întro zi, se dă jos de la o
colibă, luând cu el o lampă de petromac. Se
îndreaptă spre munți, către pădurea de piatră,
unde știe că va găsi răspunsul.
La piciorul unui munte, găsește o ruină. În ea,
un altar. Pe altar, o mărturisire: „Sunt
soldatul care a fost neglijat de istorie.” Aici,
Petre închide ochii și simte cum timpul îl
transformă. Memorie, viață, moarte — toate se
împletesc întrun singur moment.
Se trezește dimineața, în sat, dar diferit. Știe
cine e. Știe ce a fost. Știe ce a fost pierdut.
Timpul nu a trecut. Doar el sa schimbat.
