Întrun sat de pe marginea Carpaților, un copil
rămas singur după o cutremur are vise cu
tablouri de stele care se rotesc invers. În
noaptea când se apucă să le deseneze, pământul
se deschide și îl trage întrun spațiu fără zile,
doar lumini ce se schimbă în ritm neumărit.
În această lume, timpul nu e un fir, ci o rețea
de noduri. Fiecare nod este un loc, o viață, o
decizie. Orfanul învață că toți cei care trec
prin el sunt reconfigurați — adăugați sau ștersi.
El e prins întrun sistem unde fiecare pas îl
face mai puțin om.
Când încearcă să rupă nodurile cu un cui din
satul lui, lumina se stinge și el devine o
siluetă fără formă. Securitatea locală, care a
observat fenomenul, intervine. Oamenii în haine
albe îl aduc întrun lagăr subteran, unde se
testează dacă poate fi „reintegrat” sau trebuie
șters.
În timp ce este supus unui proces de
„înțelepciune”, orfanul descoperă că niciunul
dintre ceilalți nu are membre. Toți sunt
fragmente. El e ultimul cu întreg. Când este
eliberat, se confruntă cu o alegere: să rămână
în lumea fără timp, unde nu mai e orfan, sau să
revină în sat, unde nu va avea niciun amintire
de el.
El alege să plece, dar la ieșire, pământul se
închide. Nu mai e niciun sat, niciun oraș. Doar
o linie de stele care se rotesc invers, ca în
visele lui.
