Întrun sat acoperit de ceață, pe marginea unui
lac negru, o femeie numită Ilinca reapare în
noaptea de 25 decembrie, cu ochi argintii și
vocea unui vânt rece. Locuitorii îi recunosc
chipul – a dispărut în 1983, în timpul unei
percheziții ale Securității. Dar nu e doar o
fantomă: aduce cu ea un plic de hârtie bătut la
mașină, scris cu o mână tremurătoare, care le
spune tuturor că blestemul familiei lor vine de
la un strămoș care a trădat un preot ortodox,
iar pedeapsa e să trăiască prins întrun timp
mort, între 1965 și 1989.
Ilinca încearcă săși găsească fiica, Clara,
plecată în Canada cu zece ani în urmă, dar
oricine se apropie de ea dispare, ca și cum
realitatea ar fi fost ștersă. Satul e condus de
un bătrân, Ioan, care știe despre blestem și are
o soroană carel ajută săl țină pe dânșii în
linie dreaptă. El știe că singura cale de a opri
metamorfoza este să găsească un document ascuns
în casa lui Ilinca, un document care trebuie să
fie semnat de toți membrii familiei.
Clara, în Toronto, primește o scrisoare cu o
fotografie veche a tatălui ei, Ionel, un tânăr
din sat care a fost arestat pentru activitate
antiregim. În imagine, el are în mână un
medalion cu un simbol carpatin. Ea decide să
revină, dar când ajunge, satul e deja întro
stare de amețeală – clădirile au fost
reconstruite în stil modern, dar nimic nu e
adevărat. Oamenii vorbesc în limba română, dar
pronunția e străină, ca și cum ar fi copiate
dintrun film vechi.
În noaptea de 1 ianuarie, Ilinca organizează o
ceremonie în biserică, unde toți locuitorii sunt
obligați să participe. În timp ce un preot
rostește rugăciuni întrun dialect necunoscut,
Clara observă că soroana lui Ioan e una dintre
fantomele disparute – și că ea e responsabilă
pentru blocajul temporal. În final, Clara
semnează documentul cu sângele ei, iar satul
începe să se dezghețe, dar nu înainte ca Ioan să
moară, luat de vântul rece al fantomei.
Metamorfoza nu e terminată – dar speranța rămâne,
în formă de păsări albe zburând spre apus.
