Întrun sat de pe versantul Carpaților, mama
Eroină își petrece nopțile lângă foc, în casă
veche de lemn, făcând pâine pentru copiii ei. În
fiecare noapte, visul ei se schimbă: uneori e
întro curte cu ziduri albe, alteori întro
clădire cu ferestre fără sticlă. Când se
trezește, găsește urme ale acestor vise – un fir
roșu pe podea, o petrecere de iarnă la care
nimeni nu a fost, o scrisoare cu semnătura ei,
dar scrisă de altcineva.
Un tânăr din sat, Bărbatul, vine adesea la ea,
sprijinit de o rănă vechi și o poveste de exil.
El o ascultă, o încurajează, dar nu îi oferă
niciun răspuns. Întro noapte, visul ei devine
dureros: o mulțime de oameni strigă la ea, iar
ea e singura care știe ce vor spune. Se trezește
cu un geam spart și cu un copil de la ea lipsit.
Era comunismul, dar nu ca un decor. Regimul a
schimbat cum oamenii se uitau unii la alții.
Securitatea a intrat în case, a ascultat povești,
a șters vise. Mama Eroină încearcă săși
amintească tot ceea ce visează, dar în fiecare
zi, un lucru dispare: un chip, o voce, o muzică.
Ea învață să scrie visele pe hârtie, dar hârtia
se arde, sau dispărea.
Un vis o duce întrun birou cu un om cu ochi
negri, carei dă un plic. „Ai 48 de ore”, spune
el, „sau va dispărea tot.” Mama Eroină știe că
visele sunt metamorfoze. Ele o transformă, o
face să vadă, să știe, dar nu o protejează.
În ultima noapte, visul ei este același cu
realitatea: un copil pierdut, un sat în flăcări,
un bărbat care nu mai vine. Când se trezește,
copilul e acasă, dar Bărbatul e plecat. Hârtia
cu visele e intactă, dar nu mai are niciun
cuvânt. Era comunismul, dar nu o poveste de
nostalgia. Era o schimbare a lumii – cum oamenii
au învățat să ștergă visele, ca să nu mai poată
fi văzuți.
