Pe dealurile din Bucovina, un bărbat de treizeci

și doi de ani își scrie cererea de căsătorie pe

o foaie de hârtie galbenă, îndoită de coasă, iar

păstrarea ei în buzunar nui aduce pace — doar

durerea unei reglementări care nui permite să

iubească, ci numai să se înregistreze.

În sat, toate casele au ferestre cu geamuri

lipite, pentru ca ochii Securității să nu vadă

niciun semn de viață străină. El e singurul care

mai citește cartea lui Hristos, și o face în

limba veche, sub lumânarea de mătase, cu mâna

tremurând de frică.

La sediul de raion, dosarul său ajunge la o

funcționară cu ochelari de metal și guler de

mătase neagră. Ea verifică lista de „potențiali

conjugi” după un criteriu secret: prezența

întrun dosar anterior, un tată exilat, sau o

prietenie cu un profesor suspendat. Nu are

dreptul să aleagă.

Cererea sa este respinsă. Motivul: „absența

confirmării de proveniență socială”. În noaptea

următoare, el plimbă copilul unui vecin pe

drumul de pământ, în timp ce un zgomot de mașină

îl face să tresară. Mașina nu se oprește. Apare

apoi un scrisoare înfășurată în folie de plastic,

cu semnătura lui în loc de cea a partenerului

propus — un om necunoscut, dar aflat în dosarul

de „îmbunătățire morală”.

În dimineața următoare, el apare la comisariat

cu o bancnotă de cinci lei și un plic gol. I se

cere să semneze un formular nou: „Conformitate

cu normele morale și etice ale sistemului”. Nu

poate refuza. Semnează. În clipa în care

creionul atinge hârtia, începe să vibreze. O

durere rece îi cuprinde pieptul — momentul în

care un corp devine o funcțiune a statului.

La ora două dupăamiază, el merge la biserica de

lemn, întreabă preotul dacă oamenii pot fi

schimbați fără să moară. Preotul nu răspunde.

Deschide o carte cu litere roșii. Pe prima

pagină, o amintire: „Sacrificiul nu e altceva

decât tăcerea care nu te mai lasă să vorbești.”

În seara aceea, când toți vecinii dorm, el

deschide cutia cu hârtii și aruncă în foc

cererea inițială, apoi documentul de acceptare.

Flacăra nu arde. Rămâne verde. Se uită la ea și

nu simte nimic.

La dimineața următoare, în curtea satului, o

femeie își scoate paletă de mătase și își pune o

bucată de sticlă în palma stângă. Este o

ceremonie tacită. Nimeni nu vorbește. Doar

câțiva copii sunt atenți. El stă în umbră. Nu

intră în cerc. Dar privirea lui este tot ce

contează.

Securitatea nul caută. Nul trimite la un centru

de reeducare. Nui ia copilul. Nui revocă cartea

de identitate. Simultan, lucrurile se întorc.

El nu mai trăiește. Trăiește deja.

Mecanismul nui mai controlează sufletul — ci la

transformat întrun instrument de supraviețuire

în stare de alertă permanentă. Lumea a devenit o

masă de reguli care nu sparg niciodată, dar nu

mai încetează niciun moment să mănânce.

Aceasta este rezultatul.