Întrun sat din Carpați, la începutul anilor ’70,
Elena pleacă fără să spună cuvântul „adios”. Ion,
refugiatul, nu știe că ea a fost luată de
Securitate pentru ași plăti datoria față de
partid. În București, el se întâlnește cu
Vasilica, o femeie carei oferă adăpost, dar are
ochi de vultur.
Securitatea controlează toate poștele, iar
hainele de mătase ale lui Ion sunt un semn de
lux suspect. Întro noapte, el găsește o carte
veche în pivnița casei, scrisă de mână, cu
numele Elenei. Pe ultima pagină, oamenii de la
Securitate scriu: „Datoria e platită. Nu mai ai
voie să cauți.”
Vasilica îl conduce la un bărbat în vârstă, cu
barbă albă, carei spune că Elena este moartă.
Dar Ion simte ceva ciudat: un miros de lămâie
proaspătă, asemănător cu cel al Elenei. Întro
clădire abandonată, el găsește un dulap cu haine
de copil, o pălărie de fetiță, și o fotografie
cu Elena și un alt bărbat.
Acela e prietenul lui, Petre, care la trădat pe
Ion, predândul pe Elena Securității. Când Ion îl
găsește, Petre e deja bolnav, respirând cu
ajutorul unui tub. I se pare că vrea să
vorbească, dar niciun cuvânt nu iese. În loc de
răspuns, Petre îi aruncă un plic cu hârtii —
acte false, o sumă de bani, și o fotografie de
la cimitir.
Ion nu mai caută. Datoria e platită. Întro
dimineață, el ia trenul spre sat, cu plicul în
mână. Sub cerul senin, el știe că tăcerea e cea
mai mare datorie.
