Întrun sat din Carpați, pe ultimele zile ale
anului 1983, Elena Vâlcan, vrăjitoarea locală,
primește un vis cu un semn: un cântec de iarnă,
străin, care nui aparține. Cântecul se repetă
noaptea, fără sursă vizibilă, și toți oamenii
din sat încep săl cante în tăcere, ca și cum ar
fi fost instruiți de ceva nevăzut. Se spune că
visele vrăjitoarelor pot schimba lumea, dar doar
dacă sunt ascultate.
Elena scrie pe păianjen, pe piele de capră, pe
frunze uscate, dar nimeni nu le citește.
Securitatea a venit o dată, pe o zi plouătoasă,
și a luat o scrisoare. A doua zi, un bătrân a
murit de frig, fără motiv. Era primăvara, dar
iarna nu voia să plece. În sat, răcoarea a
devenit o regulă.
Visele ei nu mai sunt doar vise; devin un limbaj.
În ele, Elena vede o copilă cu ochi albi, care
dansează pe mormintele din sat. Copila nu are
nume, dar are un glas. „Cine va face pe mine?”
își întreabă Elena, dar răspunsul e un zgomot de
coșmar, ce se transformă în realitate.
Securitatea vine din nou, dar acum e diferită.
Oamenii nu mai au fruntea albă. Ei vorbesc
despre un nou plan, despre modificațiile din
oraș, despre un control total asupra lumii
interioare. Elena înțelege: visul e un cod, iar
ea e cheia. Dar decodificarea e costisitoare.
Pe ultima noapte a lui 1983, Elena face un
ritual pe dealul Bârsana. Cântecul se schimbă.
Nu e mai un vis, ci o chemare. Pământul se
zguduie, iar cerul devine gri, ca o pungă de
praf. Satul se trezește din iarnă, dar nu toți
supraviețuiesc.
Când dimineața vine, Elena nu e acolo. Doar un
cântec rămâne, scris pe pământ cu sânge. Nimeni
nu știe dacă a fost metamorfoză sau moarte. Dar
satul știe: visele nu mor. Ele doar schimbă
lumea.
