Întrun bloc de la marginea Sectorului 3, o ușă

de lemn se rostogolește în gol după ce ultimul

vecin pleacă la emigrare. În camera 4, un bărbat

stă la biroul lui, peste cinci ani de la cadența

vechiului sistem, iar pe măsuță e o mașină de

scris Sovietică, cu un tub de cartuș care nu mai

funcționează niciodată. O pătură de flanelă de

mătase îi acoperă genunchii — dar nu pentru căi

frig, ci pentru că e singurul lucru carel face

să simtă că trăiește.

Între timp, toate telefoanele din oraș au tăcut.

Nu există semnal, nu există linii, niciun sunet

din centrale. Dar la două dimineți, în aceeași

zi, în fiecare lună, telefonul de pe birou — un

model pre1989 cu cablu lung — începe să sune. El

nu răspunde. Nu trebuie. Când se oprește, pe

geamul de la balcon apare o umbră scurtă, o

formă neclară, ca un copil care stătea acolo de

multă vreme și nu se mișcă.

Prima dată când a sunat, el a crezut căi imagine.

A deschis ușa, dar afară era doar un pui de

șoarece moarte, cu gura plină de cenușă. A fost

prima regulă: nimic nu se poate arunca în canal

dacă nui spui „bună ziua” înainte. Dacă nu

spunem „bună ziua”, lucrurile rămân acolo. Se

suprapun. Sunt suficient de grele ca să apese pe

pavaj.

A doua dată, a sunat un om de la Securitate. Nu

vocea, ci tonul: exact cum era în anii '70, atât

de calm, atât de sigur, că nu ai chef să te

supăra. Telefonul a rămas acolo, fără sonerie,

dar pe spatele său, gravat în metal, a apărut un

număr de telefon dintrun sat de munte. Nu era

valabil. Nu mai exista. Dar în următoarea lună,

la ora respectivă, a sunat din nou — și ia spus

unde săși ia bagajul.

El a dus sacul cu hainele mamei sale,

împachetate în folie de plastic din 1985. A fost

primul moment în care a simțit că are un scop:

nu să trăiască, ci săși ducă lucrurile la locul

potrivit. La mijlocul nopții, a ajuns întrun sat

în carpati, unde casele sunt goale, dar

ferestrele au picturi de păsări cu ochi de

piatră. Pe masa de lemn, sub o pătură de mătase,

a găsit o cutie cu șase reviste de cultură, cu

titlurile scrise în limba română, dar cu data

publicării din 1943.

După aceea, nu sa mai întâmplat nimic. Telefonul

a tăcut. Dar el a rămas acolo. A construit o

baracă din lemn și sticlă, a pus o lampă cu bec

de 25W, a început să scrie. Nu pentru editori.

Nu pentru cititori. Pentru cineva care nu mai

poate auzi.

La răsăritul zilei, oamenii din sat îl vedeau

stând la fereastră, cu mâna pe mașina de scris,

iar în spatele lui, în aer, se vedea o siluetă

de bărbat, în haine de muncitor, cu o colecție

de fișe în mâini — toate cu datele de

înregistrare ale celor care au dispărut în

noaptea de 16 decembrie 1989.

Nu a fost o victorie. Nu a fost o curățenie.

Doar un lucru: libertatea nu este o stare, ci o

rutină. Şi el a ales să trăiască în ea, chiar

dacă nu mai era nimeni săi spună că e adevărat.

În februarie, a pus capăt unei serii de scrisori.

Lea ars întrun foc de lemne. Focul a fost verde.

A durat exact 47 minute. După aceea, sa uitat în

oglindă și a văzut un bărbat cu fața de un copil

mort. A surâs. Apoi a tras perdeaua.