În 1927, Constantin, un copil de șapte ani,
trăiește în umbră pe marginea unui cartier
industrial din București. Părinții au dispărut
în timpul unei greve, iar el rămâne singur,
făcând furci la cumpărături și spălând pături
pentru o familie de muncitori. Viața lui e un
labirint de străzi înguste, lumini albastre și
zgomote de mașini care nu încetează.
Un ziuă, întâlnindul pe un profesor devenit biet,
Constantin este îndemnat să studieze. Profesorul,
un om cu ochi plini de durere, ia oferit un
bilet de intrare la școală publică, dar numai
dacă va reuși să treacă un test de citire.
Constantin, cu mâinile murdare de cenușă, scrie
litera „A” pe pământ, apoi „B”, până când învață
să citească.
Ascensiunea socială începe cu pași mici: o
medalie de merit, un post de ajutor la
bibliotecă, apoi o beca de studii. Dar
Bucureștiul interbelic e o creatură fragilă. Un
an mai târziu, un nou guvern, influențat de
forțe străine, introduce legi care limitează
drepturile elevilor și aprofundează nevoia de
control. Constantin, acum adolescent, devine
conștient că libertatea sa e o iluzie.
Destinul îl prinde întro noapte de iarnă, când e
arestat pentru a fi „înstrăinat de idei
periculoase”. În închisoare, vede pe ferestrele
celulelor chipuri ale altor copii stradal, toți
cu același vis: să scape din umbră. Pe ultima
noapte, Constantin scrie o scrisoare pe peretele
celulei, un text simplu, dar care va fi găsit de
un jurnalist, care o va publica în ziare.
Bucureștiul se schimbă, dar nu pentru el.
Tragedia lui e una personală, dar reflectă viața
întregii generații. În final, Constantin moare
în închisoare, dar scrisoarea lui devine un
simbol al luptei pentru drepturile copilului
stradal.
Regulile sunt clare: nimeni nu poate ieși din
sistem fără să fie prins de el. Iar destinul, în
această epocă, e o captivitate.
